ÎN SPATELE MĂŞTII

Nu revin cu nici unul din cele două subiecte promise pentru că între-timp mi-a venit o altă idee. De fapt e mai mult o dilemă. Dar să expun faptele. Am citit de curând povestea prostituatei chineze. Am citit mai demult şi Memoriile unei gheişe. Am mai citit şi alte chestii pe acelaşi subiect. Iar azi am citit un articol în Marie Claire despre cum încă se menţine tradiţia gheişelor în Kyoto, dar se pare că ceea ce aceste femei sunt azi nu mai are nimic de a face cu sexul. De fapt, prostituatele de lux, acele geisha sau ming ji, din Japonia şi respectiv China, erau în primul rând nişte artiste. Ele învăţau artele tradiţionale, să cânte, să picteze, să danseze, să servească ceaiul, şi nu în ultimul rând arta de a satisface un bărbat. Cele din ziua de azi, însă, sunt doar nişte entertainere. Dar nu despre asta e vorba, ci despre o întrebare pur tehnică pe care mi-o pun. Femeile astea stăteau şi câteva ore în faţa oglinzii pentru a se pregăti de întâlnirile cu clienţii, iar aceste pregătiri presupuneau un machiaj foarte elaborat. Problema pe care mi-o pun eu este cum arăta acel machiaj la sfârşitul serii, că mă gândesc că nu îşi detaşau partea pictată, de deasupra sânilor, în timpul partidelor de sex. Deci ce se întâmpla cu vopselurile de pe faţa, umerii, spatele şi pieptul lor când începeau tăvălelile în aşternut? Cât de răvăşite erau dimineaţa? Dar chiar şi fără sex, cel puţin în cazul japonezelor înfofolite în tonele de mătăsuri ale kimonourilor: femeile astea nu transpirau, nu le curgea machiajul? Sau poate în desăvârşirea cu care ajungeau să îşi joace rolul învăţau cum să îşi controleze şi sistemul neurovegetativ?... Mă gândesc că bambuistele noastre spre dimineaţă, după ce au trecut din Porsche în aşternut, arată destul de desfigurate, de unde şi celebrele poveşti despre speriatul de dimineaţă. Aşa că explicaţi-mi şi mie cum acele femei reuşeau să fie supraumane...

SCUZE

Sorry! Nici azi nu am apucat să scriu nimic. În 5 minute plec la ora de abdomene. Zilele astea am fost foarte prinsă cu petrecerea FHM care va să vie. Şi îmi pare rău că nu mi-am găsit timp să scriu despre distracţie şi despre prima iubire. Am în minte subiectele astea două şi promit să revin cu ele cât se poate de repede. Poate chiar mâine cu unul din ele.

IULIE!

Azi începe luna mea preferată! Îmi doresc să fie o luna cu vreme frumoasă, fără atâta ploaie, cu diferite chestii care să mă facă să mă simt bine şi cu cadouri frumoase de ziua mea. Vreau să mă bucur de mare măcar câteva zile luna asta. Vreau să îmi petrec măcar câteva seri la nişte terase cochete împreună cu prieteni simpatici. Vreau să am o stare de mulţumire generală. Vreau să fiu răsfăţată. Vreau să fac câteva cumpărături. Vreau să fiu sănătoasă. Aş vrea să respir aerul altei ţări, deşi şansele sunt foarte mici. Vreau să mă distrez. Vreau ca luna asta să fie mai bună decât toată jumătatea de an care a trecut deja. :)

PAVILIONUL PLĂCERILOR

Mingmei Yip se pare că este o erudită într-ale artei şi culturii chineze. Pavilionul Plăcerilor (apărut în România la Editura Trei) a devenit un bestseller la scurt timp după apariţia în Statele Unite. Şi înţeleg perfect de ce. Este o carte minunată. Deşi poate fi considerată armă albă având în vedere grosimea ei (peste 600 de pagini), este o carte pe care o citeşti pe nerăsuflate. Este povestea unei fete extrem de frumoase, talentate şi inteligente care, dintr-un concurs nefericit de împrejurări, ajunge într-un pavilion turcuoaz, adică într-un bordel de lux. Întâmplările sunt spuse sub forma amitirilor acestei femei, ajunsă acum la 98 de ani, şi care trăieşte în America de la douăzeci şi ceva de ani. Ce se întâmplă însă pe parcursul vieţii ei, e fascinant şi merită citit. Chiar dacă e doar o poveste...

MICUL UNIVERS INTERIOR

Acum mai bine de doisprezece ani îmi publicam primele două articole în revista Liceenii. Unul era despre ce se găseşte în geanta unei femei, unei fete. Pe vremea aia aveam o tolbă mare, cu multe buzunare, pe care rar o schimbam şi în care aveam aruncate de toate, pentru orice nevoie. De atunci s-au schimbat multe pentru că între-timp am făcut o pasiune pentru aceste accesorii şi numărul lor a sporit considerabil. Acum mi le schimb zilnic. Dimensiunile lor variază. Deci nu mai îmi permit să târăsc toată casa după mine. Constant în geantă am agenda, telefonul, şerveţelele uscate şi cele umede, leucoplastul pentru rănile provocate de pantofi şi portofelul. Adiţional, bineînţeles că mai aterizează şi alte chestii. Dar mă feresc să transport după mine cine ştie ce minunăţii, mai ales că sunt o fidelă utilizatoare a transportului în comun şi în ultima vreme a devenit chiar periculos. Ceea ce mă fascinează însă este cum pentru bărbaţi poşeta unei femei este parcă o pădure virgină. Nu are pune mâna în ea pentru nimic în lume. Şi tata şi mulţi alţi bărbaţi pe care i-am cunoscut, decât să îi pui să îţi umble în poşetă, mai bine îi pui să spele vase sau mai ştiu eu ce. Nu prea înţeleg această teamă mascată în politeţe de a umbla în geanta unei femei, mai ales dacă ea te trimite. Este cât se poate de logic că din moment ce te trimite acolo nu are cine ştie ce secrete sau chestii compromiţătoare ascunse înăuntru. Pentru mine, geanta mea este ca şi frigiderul, poate să se uite orice cunoscut în ea, fără să mă deranjeze. Şi asta în condiţiile în care eu sunt cam maniacă cu lucrurile mele. Doar că, pur şi simplu, nu consider interiorul poşetei ca fiind un spaţiu sacru.

DECI, DA!

Am reputaţia de a fi cârcotaşa şefă, mereu nemulţumită şi căreia nu-i place nimic. Ei bine, acest post este excepţia care întăreşte regula, pentru că, surprinzător, în ultimele zile am avut parte de chestii care mi-au plăcut.

Acum mai bine de o lună am fost la deschiderea restaurantului Illusions, un restaurant de fiţe situat pe Dacia, aproape de Casino Victoria. La lansare, ca la lansare. Aperitive bune. Decoraţia interioară nu mi-a plăcut (na, ca nu m-am putut abţine să nu fiu un pic cârcotaşă!), o amestecăruă de prea multe chestii. Dar, la plecare, am primit un voucher cadou pentru a reveni şi degusta mâncarea din meniu, de data asta. Aşa că aseară am scos mama din dotare la restaurant. Şi bine am făcut! Am avut super baftă şi ne-am strecurat printre ploi, aşa că am stat pe terasă, într-un fel de baldachin, adică o masă înconjurată de perdeluţe. Atmosfera era discretă, plăcută, liniştită. Preţurti mari, dar asta ştiam deja. Însă mâncarea şi serviciul fac toţi banii. Ceea ce îmi place foarte mult când merg să mănânc în oraş şi chiar şi atunci când prepar eu mâncarea pentru cineva, este atenţia pentru detaliu, iar prezentarea felurilor de la Illusions m-a dat pe spate. Gustul, combinaţia de elemente (eu am mâncat de exemplu ton în crustă de susan) sunt minunate. Şi serviciul este excelent. Chelnerul este mereu la dispoziţia ta, nu aştepţi cu anii până îţi vine mâncarea, iar patronul, un grec simpatic pe care l-am cunoscut la lansare, e un titirez care stă mereu cu ochii în patru. Specificul restaurantului este fusion, având un bucătar român care îmi amintesc că a prestat într-o vreme la Howard Johnson, dar la lansare susţineau că vor să aducă periodic chef-i internaţionali care să prepare mâncăruri cu semnătură proprie.
Tot ieri am fost la un alt restaurant, unul cu specific japonez, de data asta. Este vorba de Maiko, situat în apropierea Satului Francez. Aici am ajuns la o lansare de cosmetice de lux japoneze, Menard, aduse în România de Elysee Concept, un boutique de parfumuri exclusiviste situat în Piaţa Lahovari. De data asta, ceea ce m-a impresionat a fost tocmai designul localului. Un spaţiu imens, frumos decorat, cu bazin în care mişună choi fish. Sushi-ul e mai bun la Zen Sushi, dar am întâlnit nişte variaţiuni foarte interesante aici şi restul aperitivelor au fost excelente. Şi servirea, la fel. Nu ştiu cum stă treaba cu preţurile pentru că nu am văzut niciun meniu, dar mi-am propus să revin acolo şi în calitate de simplu client, aşa că poate voi reveni cu informaţii.

Iar miercuri seară am fost la petrecerea Esquire & Dunhill. La colţul străzii m-a prins o ploaie torenţială şi am ajuns la petrecere foarte porno, cum zicea o colegă de-a mea. Locaţia a fost una surprinzătoare. Mereu îmi plac ideile creative în ceea ce priveşte desfăşurarea unui eveniment. Petrecerea s-a ţinut pe terasa unei clădiri de birouri un pic neterminate. Nu a fost prea multă lume, probabil speriată de vremea ciufută de afară, dar a fost exact suficientă cât să fie atmosferă. O atmosferă chill, cu o muzică interesantă marca Bond. Formaţia, nu filmul. A fost un eveniment de socializare, în care lumea a mâncat sushi şi a băut cocktailuri. Iar nordul Bucureştiului privit de sus, pe înserate, este sublim...

ZGÂRIE-NORI

Parcă v-am mai spus că îmi plac tocurile şi tălpile ciudate. Sunt elementele care scot din anonimat orice încălţăminte. Aici se vede creativitatea designerului şi a producătorului. Nu ai să vezi la o pereche ieftină niciodată astfel de elemente. Zilele trecute mi-au atras atenţia aceste sandale Celine. Nu îmi dau seama cât sunt de comode sau incomode, dar mi se par într-un mare fel. Şi perţul este pe măsură. În jur de 800 euro. Dacă le găsesc pe undeva de probat, vă voi spune şi despre funcţionalitatea lor.